HALLOWEEN CAKES—YUM :)

Advertisements

Femeia la volan – ghid practic :))

1) Fii sigură pe tine – în afară de tine, toţi participanţii la trafic sunt nişte idioţi care au luat permisul pe ochi frumoşi. Lucrul acesta trebuie să îl repeţi înainte de a te urca la volan. De cel puţin 3 ori.

2) Pornirea – te-ai urcat la volan. Urmează un ritual pe care este indicat să îl repeţi de fiecare dată.

– Scaunele oricărui automobil au, din punctul tău de vedere, intenţia de a se da înapoi singure de fiecare dată când cobori din autoturism… Trage scaunul cât mai în faţă, cât să poţi atinge volanul cu bărbia şi tetiera cu ceafa în acelaşi timp ;

– Nu purta centura de siguranţă!!! Şifonează rochiţa ;

– Asigură-te că ai oglinda. În poşetă ;

– Bagă cheia în contact şi roteşte în poziţia D, direct. Nu este indicat să ţii piciorul pe ambreiaj sau să ai autoturismul scos din viteză. Ai trecut prin poziţia M, încearcă să o nimereşti şi aşteatpă să se stingă unele beculeţe. Aşa. Acum, piciorul pe ambreiaj, scoate maşina din viteză, apasă frâna şi roteşte cheia până la capăt. Motorul a pornit!

3) Ieşirea din parcare – aminteşte-ţi ce am vorbit la punctul 1). Repetă de încă două ori în minte.

– Accelerează uşor, până pe la 5000 rot/min, dă drumul brusc la ambreiaj. Accelerează în continuare. Ai pornit!!!

– Nu te uita în oglinzi, virează brusc şi accelerează în continuare. Cu cât pleci mai repede, cu atât sunt şanse mai mici să se întâmple ceva ;

– Te claxonează un idiot care nu ştie de “prioritatea femeii care iese din parcare”? Arată-i degetul mijlociu şi bolboroseşte ceva înspre el. Poţi spune orice, cât timp pare că spui ceva rău. Exemplu: “Multe cuie, ursu-i moşulbălţii, mulgi bascula” ;

– Cu toate că ai ieşit deja pe drum, îţi aminteşti că ai uitat să semnalizezi. Semnalizează acum, scurt. Intenţia contează.

4) Mersul – automobilul este în mişcare, ce facem acum?

– Trebuie să încerci să păstrezi o viteză cât mai inconstantă… Acest lucru se face prin apăsarea pedalei de acceleraţie în ritmul muzicii. Un exerciţiu amuzant. Poţi ţine ritmul tobei apăsând frâna, iar ritmul chitarei apăsând acceleraţia ;

– Mergi şerpuit. Bărbaţii se simt impresionaţi de mersul legănat pe care îl ai pe jos. De ce nu ar fi impresionaţi şi de mersul legănat al autoturismului tău?

5) Două benzi pe sens – acest termen este un nume pompos dat unui drum mai lat.

– Observă axul drumului. Are nişte linii pe el. Încearcă să mergi deasupra lor ;

– Condusul este un joc pentru majoritatea oamenilor. Vor exista bărbaţi care vor intra în jocul tău şi vor încerca să te depăşească. Arată-le că nu eşti o uşuratică. Bagă-te în faţa lor ;

– Schimbatul benzilor nu trebuie să coincidă cu semnalizarea. Autoturismul are o baterie. Până şi telecomanda televizorului are cel puţin două. Utilizând semnalizarea, consumi bateria.

6) Intersecţia – Aici se aplică o singură regulă: prioritatea care-apucă.

– Ajungi într-o intersecţie, nu ştii cine trebuie să lase pe cine? Nici o problemă, accelerează puternic şi ia repede piciorul de pe ambreiaj. Acum, repetă manevra, dar în treapta 1 de viteză (uitasei că ai scos-o pe liber înainte sa ajungi la intersecţie.). Închide ochii, nu te interesează ce se întâmplă. Încearcă să claxonezi în acest timp. Vei anunţa ceilalţi participanţi la trafic că există o femeie cu prioritate în intersecţie. Nu schimba viteza, rămâi în treapta 1, chiar dacă maşina începe să se bălăngăne ciudat şi să se frâneze.

– Intrarea în intersecţie e un loc liniştit. Toată lumea circulă cu viteză mică şi frânează. E un loc bun să porţi o conversaţie cu cea mai bună prietenă despre modă.Dacă te simţi claxonată, închide geamul şi continua-ţi conversaţia.

7) Prioritatea de dreapta – ce-i aia?

8) Pietonii – acest specimen reprezintă oameni atraşi de dungile albe de pe astfalt. Intră în jocul lor. Leapşa dungilor. Cine atinge primul dungile albe, câştigă.

9) Alimentarea cu benzină – găseşte o staţie unde se comercializează carburanţi. Arată ca un mini market cu nişte cutii în curte.

– opreşte lângă o cutie. Partea cu o gaură rotundă în caroserie trebuie să se afle în partea opusă cutiei şi aşteaptă un băiat să te ajute să alimentezi ; – intră să plăteşti. Nu uita să te uiţi 15 minute după muţunache de pus în geam. Cumpără câţiva ;

– du-te la maşină, lasă maimuţoii înăuntru şi intră din nou… Ai uitat să cumperi brăduleţi parfumaţi ;

– ignoră înjurăturile şirului de maşini care aşteaptă să îţi muţi maşina de la pompă. Sunt invidioşi că ai găsit un loc de parcare mai bun decât au găsit ei ;

 – cumpără 5 brăduleţi de culori diferite, aranjează-i frumos, 2 la oglindă, 1 în torpedo, 2 agăţaţi de barele tetierelor ;

– pleacă din benzinărie.

10) Parcarea – de obicei reprezintă zona din faţa blocului, unde se găsesc deja maşini aliniate într-un anumit sens.

– încearcă să fii originală. Parchează la unghi de 47 de grade, chiar dacă restul autoturismelor sunt parcate la unghi de 90 de grade ;

– ocupă cel puţin două locuri de parcare. Cine ştie, poate cea mai bună prietenă vine în vizită şi nu are unde să parcheze ;

– coboară din maşină şi urcă din nou. Uiţi mereu să bagi în viteză şi să tragi de maneta cu buton.

– verifică de fiecare dată portiera. Chiar dacă ai închidere centralizată, trage de portiere. Nu vrem surprize.

 Sper ca acest ghid să ajute garofiţele cu permis să găsească un stil special de condus. Nu vrem să fiţi banale. Natura umană vă îndeamnă să ieşiţi în evidenţă, chiar şi prin stilul de condus. Drum bun.

40 DE ANI DE NET – ZIUA INTERNETULUI

Internauţii de pretutindeni sărbătoresc pe 29 octombrie ZIUA INTERNETULUI. Totul a început acum 40 de ani în SUA …
 
Lumea modernă sărbătoreşte azi 40 de ani de la prima înregistrare aunei comunicări pe o reţea computer-computer ce avea să devină ulterior Internetul.

Pe data de 29 octombrie 1969 la ora 22:30 ora Californiei, Charley Kline de la UCLA (California) a încercat pentru prima dată să se logheze la o reţea.

Cineva a folosit pentru prima dată cuvântul LOGIN într-un sistem informatic conectat pe ArpaNet, în computerul găzduit la Stanford Research Institute. La computarea literei G din cuvântul LOGIN, sistemul gazdă s-a blocat.

România intra şi ea pe harta Internetului acum 16 ani când domeniul .ro era pentru prima dată alocat unui computer din ICI – Institutul pentru Cercetări în Informatică de la Bucureşti.

Iniţial, un proiect militar numit ARPA – Advanced Research Projects Agency (ARPA) a Departamentului Apărării din Statele Unite, pusese bazele unor comunicaţii computer-computer pentru armata americană numite ARPANET, strămoşul Internet-ului.

Unul dintre primele site-uri din lume a fost cel al Stanford Research Institute (SRI), unde Doug Engelbart a văzut experimentul ARPA ca o oportunitate de a explora colaborări pe vaste arii geografice, folosind sistemul său NLS, un prototip de ‘bibliotecă digitală’.

La Universitatea din California, Santa Barbara (UCSB) Glen Culler şi Burton Fried investigau metode pentru afişarea funcţiilor matematice, încercând să rezolve problema “refresh”-ului pe ecran. Cercetările lor cu privire la grafica pe computer furnizează cele necesare pentru reprezentarea pe computer a soluţiilor matematice.

După instalarea în luna septembrie 1969, sistemele de logare scrise cu mâna de la UCLA demonstrează primele legături host-to-host din industria civilă între UCLA şi SRI, eveniment ce are loc pe 29 octombrie 1969. Chiar dacă primul ‘Log-In’ eşuează, cel imediat următor a deschis o eră cu un potenţial uriaş: Internetul aşa cum îl ştim noi azi!

Surse:
www.siteaudit.ro
www.underclick.ro
www.computerhistory.org

“Pomul cu păpuşi” – Tudor Arghezi

Pentru că aţi fost cuminţi. Pentru că nu aţi bătut azi toba cu vătraiele în fundul cazanului de rufe. Pentru că nu aţi aruncat farfuriile pe geam. Pentru că nu aţi rupt vârful de la toate creioanele, pe care le ascut o dată pe zi. Pentru că nu aţi lăsat apa deschisă, ca să înece casa. Pentru că nu mi-aţi uns clanţele cu dulceaţă. Pentru că nu mi-aţi băgat cutia cu tutun în foc. Pentru că nu aţi îndreptat ceasornicul ,cu ciocanul, nici nu mi l-aţi prăjit. Pentru că nu mi-aţi fiert pantofii. Pentru că nu mi-aţi scos nici un ochi şi nici nu mi-aţi croit hainele din nou, haidem să vă duc, haidem să mergem, dimpreună cu Grivei, scumpii mei copii, fetiţa tătuţului şi băiatul măicuţii, afară, pe câmp.

Întâi o să trecem prin buruieni amare, prin pături de pelin, prin horbota de muşeţel cu nasturi galbeni, şi când vom ieşi puţin din grădina sălbatică, picioarele vă vor mirosi a Poala Maicii-Domnului, prin care vom merge desculţi, eu cu labele mele mari, voi cu călcâiele voastre ca nişte coltuce trandafirii. Să nu mă întrebaţi prea multe lucruri o dată, că mă încurc. Să nu fiţi curioşi să aflaţi de ce este pământul negru, iarba verde şi cerul albastru, că nu ştiu deloc. O să ne iasă pasări înainte: rândunele ascuţite, vrăbii grăsulii şi cioroi d-ăia marii. Tăceţi din gură, că nu ştiu pentru ce zboară şi cum. Şi să nu daţi cu pietre în mine, că mă bag în iarbă, mă culc şi nu mai merg, până ce fiecare din voi nu mă pupă de zece ori, unul pe o parte şi celălalt pe alta, pe muchiile urechii şi pe un ochi închis.

—Ce spusei? A! mi-aduc aminte. Fiindcă aţi fost cuminţi, o să mergem să vă arăt ceva, dincolo de apă şi peste drum de moară, unde Moşul cu barba cât cânepa şi cu sprâncenile cât peria de haine macină toată ziua făină de cozonaci. Să nu faceţi gură când trecem pe lângă moară, ca să nu iasă Moşul în prag şi să ne ameninţe cu degetul lui lung cât un băţ cu măciulie: că dacă iese, eu o iau la fugă, şi ne prinde Moşul din urmă, şi ne pune să-i facem perişoare de mălai pentru şoarecii morii, că are opt sute.

Când vom trece apa, o să vă iau în cârcă pe amândoi – unul călare pe umărul drept şi altul pe stângul – ca să nu vă prindă racii de picioare şi să vă gâdile subt talpă. O să vedeţi în apă un prost mare cu doi copii în spinare, aplecaţi pe iaz. Să nu mă întrebaţi cine sunt ăia. Şi să nu râdeţi de mine, că mă pui jos în râu şi trec apa de-a buşile cu voi şi fac prin apă: coac, oacaca, coac! ca broscoiul ăla de colo, care şi-a scos botul verde din apă ca să credem că nu este el şi să ne sperie.

O să vă arăt un pom în care cresc păpuşi, din care pricină pomul se cheamă păpuşoi, adică tată de păpuşi. Păpuşile astea n-au mamă, au numai tată, dar nici nu vă închipuiţi ce mai tată au: cu douăsprezece mustăţi şi douăsprezece ţăcălii de ţap, toate roşcovane: aşa e neamul lor; de stat la soare mult s-a pârlit. O să vă arăt o pădure care face păpuşi îmbrăcate gata şi încheiate la şapte cămăşi albe, peste care tata lor a tras şi un halat verde-deschis. O să vedeţi păpuşile sculate în picioare pe pom şi înfăşurate în stihare.

O să vedeţi păpuşile cu părul roşu creţ. Le luăm cu noi şi le tundem şi le schimbăm hainele; pomul cu păpuşi e um pom deştept: tot el face şi mărgele galbene de chihlimbar, pe care le mănâncă iepurii noaptea la lună.

Asta e numai un petic din tot ce o să vă arăt. Dacă o vrea tătuţu – şi trebuie să vrea, că, dacă nu, îl batem cu ciorapii măicuţii – o să vă arăt o grămadă de lucruri, peste apă, peste deal şi dincolo de locul unde bombăne albinele şi mârâie ursul.

“Piatra pitigoiului” De Tudor Arghezi

Ne-am caznit, doi copii, o mama si un om, sa va facem o povestire. Daca o fi buna, nu-i vina noastra, iar daca o fi proasta, o sa ne silim alta data mai mult. Basmul a iesit din colaborarea tuturora: mama punea fire de bumbacuri in gaurile ciorapilor copiilor, baiatul cladea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetita impletea, pe un schelet de sirma, fire de papura vapsite, ca sa iasa din degetele-i cuminti si mici un cot, in care sa puie la vara patru cirese. Si cum lucrau miinile, mergea si gura si se croia povestirea.
Basmul incepe, ca toate basmele, cu vorbele: “A fost odata”, pentru ca tot ce se intimpla, din lumea basmelor, s-a petrecut odata, adica pe vremuri, si nu se mai poate petrece inca o data.
A fost odata o toamna dulce si lunga, cum – nu e vorba – au mai fost si altele, insa nu la fel in tot si intocmai ca toamna aceea. Pasarile calatoare – berze cu aripi mari, rindunele mici si alte soiuri de sageti zburatoare, cu ciocul cit chibritul sau cit creionul sau cit nuiaua – ajunsesera cu bine in tara calda, unde aveau sa traiasca pina ce trecea gerul si se topea zapada de la noi. Pasarile de la Giurgiu asteptasera pasarile din Arges, de la Bacau si din Severin, si dupa ce se adunasera toate, au trecut in nori de stoluri catre miazazi, peste Dunare, peste Sfintul Munte si peste Mare in Egipt si mai jos, in nisipurile framintate de vinturi, prin care umbla de mii de ani stafiile de piatra. Vazind ca incep sa imbatrineasca si ca unele dintre ele nu o sa mai aiba putere sa se intoarca de doua ori inapoi, pasarile au tinut sfat laolalta si s-au hotarit sa zideasca un palat.
In timpul cuvenit, toate pasarile adunasera cite ceva si, raspindindu-se de trei ori pe intinsul lumii, ele gramadisera, dumicat cu dumicat, purtat in cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolti si incaperi si cu o turla la mijloc. In turla fu pus paznic un vultur negru, cu o suta de ajutoare: o suta de ciori. Vulturul sta in fereastra sau pe virful turlei, iar pe crestetele invelitorilor mai joase, in colturile palatului departate, vegheau ochii de otel ai corbilor, armati cu ciocuri gata de lupta si cu gheare din acelasi metal.
Citeva randunici batrine, ca niste maici cu comanacul turtit pe frunte, ramasesera in palat – si citeva begate. Si, la intrare, in cite un picior, strajuiau sase cocori dobrogeni – trei de-a dreapta, si de-a stinga trei – cu gindul la nuferii albi de la Cernavoda.
Strajerii n-aveau de pazit numai insusi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin virfuri si firizi. O pasare, cit un fluture de mica, o pasare galbena, ciocanise in geamul unei imparatese de prin raiurile fierbinti ale pamintului, si imparateasa, uimita de frumusetea pitigoiului de aur cu ciocul de os, l-a lasat sa intre. Dar, dupa trei zile tilharul a plecat, furind in cioc un ac de diamant fermecat, cu virtul tare si tepos ca pintenul de gladita. Acul, pazit in ziduri de marmura trandafirie de catre toti cei o suta de imparati care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea insusirea de-a lumina cu o scinteiere de luna pina in departari, si el fu pus, cu piatra lui de jar alb intoarsa incoace, in locul cel mai inalt al palatului pasaresc, stralucind ca un luceafar mai mare.
Isprava izbutindu-i bine, a imbarbatat inima Pitigoiului de Aur. El zise maicutelor rindunele: “Stati, ca o sa mai aduc si alte averi, caci acum am inteles cum trebuie sa lucrez si nu ma las pina nu umplu cu straluciri scumpe candela fara untdelemn din turla cioroiului Dumitru”. Intr-adevar, cioroii fusesera botezati, ca sa tie calendarul romanesc si ca sa se simta jurati si legati sufleteste de cetele sfintilor. O suta de ciori primisera o suta de nume, ca oamenii, si in fiecare dimineata si seara, cind se varsau laolalta, amestecindu-se, apele luminii cu apele intunericului, vulturul ii striga pe nume, ca sa vada de nu cumva vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi parasit creasta acoperisului de paza si ar fi plecat. Insa cioroii nu s-au miscat din locul lor niciodata, si totdeauna ei au raspuns de cite doua ori pe zi chemarilor vulturului, zicind: “Crau, crau”, – ceea ce in limba ciorilor insemneaza: “Sunt aici, fii fara grija. Nu plec.”
Cu instetimea lui, Pitigoiul de Aur se duse la balconul altei imparatese din tarimurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tinarul ei imparat, dus departe, in cuprinsurile Marii de Margean, ca sa cumpere si sa aduca, pe spinari de camile si elefanti, griu si secara pentru supusii lui. Caci pe vremea aceea si in tarile acelea unde nu cresteau bucate cu spicul gros si cu stiulete mare, ca la noi, imparatii faceau treburile astea, platind cu mina lor si cumparind, pe vazute si pe gustate, toata hrana oamenilor din imparatii. Corabiile aduceau, in strimtorile Marii de Margean, butoaie cu brinza grasa, burdufe cu unt, saci cu porumb si griu si sare. Si dadeau asemenea marfa, care in tara de unde veneau se facea de la sine, pe alte marfuri, de alte soiuri, care si ele, in partea locului, se faceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scortisoara, dinti de elefant, os de broasca, si margaritare, – si schimbul trecea prin miinile imparatilor, si toata lumea era multumita.
Imparateasa era bucuroasa foarte de cele ce-i aducea la cunostinta imparatul si intrerupse citirea scrisorii, in clipa cind, cu coada ochiului, zarise Pitigoiul galben rasfatindu-se in fereastra. Ea deschise cu bagare de seama usa cerdacului, temindu-se sa nu-l sperie si nestiind cu ce fel de poama si de prefacut si de hot avea de-a face. Afurisitul de pitigoi tragea cu ochiul si cu urechea si sarea jucind imprejur, sprinten si dragalas. Abia se intorcea cu ciocul intr-o parte, ca se si muta in cealalta, isi intorcea capul piezis, ca sa i  se vada pata caramizie ce-i sta frumos pe gusa, ca o floare de muscata; ii scinteia cind ochiul drept, cind ochiul sting si, vrajita de atitea tertipuri, imparateasa cu greu isi mai potolea neastimparul de a prinde pitigoiul, pe care voia sa-l tie in palma, sa-l aduca la ureche, sa-l mingiie cu obrazul si sa-l sarute.
A! ce tarpe de pitigoi! Cind imparateasa ii zise incet, strecurindu-si vorbele prin crapatura usii cerdacului: “Nu vrei sa fii al meu?” el raspunse: “Cirip”. Cind ii zise: “Apropie-te si vino inauntru”, pitigoiul raspunse de doua ori: “Cirip, cirip”. Si cind imparateasa deschise usa de tot, el nu fugi, ci se piti in penele lui de aur, ca o pitulice, si imparateasa il lua cu gingasie in mina, ca o minge. Pitigoiul nu se zbatu defel si se lasa dus in bogatele incaperi ale imparatesei.
Pitigoiul nu mai vazuse niciodata o imparateasa de culoarea ei. Imparateasa dintai, de la care fusese acul cu luceferi, fusese roscovana la par si alba ca smintina. Imparateasa, de acusi, era negricioasa si, cu toate acestea, neinchipuit de frumoasa. Pielea ei era ca dulceata, si in albul ochilor se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele, groase, se incurcau ca fulgii; gurita avea surisul ca miezul simburilor de caise; degetele erau lungi si moi, soldurile inalte, si croiala fiintei intregi a imparatesei iesea din niste tipare de care Dumnezeu le gindise mult si le iubise.
Pitigoiul intrase in obiceiurile imparatesei; el dormea pe capatiiul inalt al patului, cu ciocul intors spre ochii ei, pe care ii gatea cu giuvaiere. Pe trupul mic al pasaricii incapusera toate podoabele, cu atit mai scumpe cu cit erau mai marunte, ale domnitei, care a gatit-o cu miinile ei, tinind-o in poala si pe genunchi. De jur-imprejurul gitului, imparateasa ii aninase un sirag de opt margaritare, cele mai stralucite din toata lumea. La piciorul sting ii petrecuse inelul cu briliante, cel mai mare din toate imparatiile, iar la piciorul drept ii pusese o pietricica, singura din toata lumea si a carei licarire albastra era ca un fum. Piatra – luata din timpurile foarte vechi, din degetul unui imparat, care supusese vointei sale toate paminturile si toate apele, si biruit numai in ziua cind i se putuse ghici taina si cind a putut sa-i fi smulsa piatra din podoabele lui, avea puterea sa vindece, sa invieze mortii, sa intinereasca batrinetea si sa prefaca toate gindurile in bucurii si fapte.
Cu aceasta piatra la inel, omul putea sa umble pe talaze si pe nori; putea sa zboare, putea sa afle, sa stie si sa invete; putea sa vorbeasca in limbi straine; putea sa faca flori si fructe in mijlocul iernii; putea sa scoboare fulgerul la porunca; putea sa face din apa vin; putea sa scoata apa din pietre; putea sa schimbe pietrele in oameni si oamenii in pietre. Putea sa vorbeasca in orice timp cu Dumnezeu.
Cind se vazu Pitigoiul de Aur stapin pe firimitura de piatra de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra deschisa si-a luat zborul catre Palatul Pasarilor, pe care avea sa-l inzestreze cu niste puteri neinchipuite. Insa, ca sa nu zica imparateasa ca a pradat-o (destul ca o lasa cu inima frinta), el ii zise pietrii sa se mai faca o piatra la fel cu ea, ca sa lase si imparatesei una. Cum s-a zis, asa s-a si facut, – si se mai facu o piatra la fel, insa cu citeva puteri mai putine decit piatra Pitigoiului. Noua pietricica putea, cit si mama ei, foarte multe puteri sa faca: nu putea sa dea insa tinerete decit imparatesei, imparatului si copiilor lor, pe altii nestiind sa-i intinereasca. Din aceasta pricina, imparateasa cea negricioasa si frumoasa si imparatul, dimpreuna cu copiii lor, mai traiesc si azi, frumosi, tineri si voinici ca si pe vremuri, mutati departe, tocmai in tara de Numaidecit-dedesuptul-rasaritului-soarelui, unde, ca sa te duci, trebuie sa umbli pe apa o suta si cinci luni; si daca nu obosesti ajungi.
Intre timpuri, insa, un baiat de satean din partile pustietatii, care pastea caprele prin preajma Palatului Pasaresc, vazind licuririle stelei din virful turnului Marelui Vultur, s-a apucat sa o bata cu pietre, socotind sa o doboare. Zadarnic s-au croncanit cioroii si l-au ocarit maicile rindunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fara chip. Dimpotriva. Fie ca acolo era locul unde Dumnezeu facuse lumea, fie ca pe-acolo fusesera biserici multe si se ciocnisera imparatiile si palatele, unele cu altele; adevarul este ca fiecare piatra era ca un inger, o floare, un dobitoc sau un peste, si baiatul cu caprele arunca in turn numai cu fiinte impietrite.
Ce-a patit insa baiatul cu caprele, stie numai pielea lui! Vazindu-se luat mereu la ochi cu aruncaturi, acul cu luceferi, acul din virful turlei, care lumina Palatul, s-a necajit si, scoborindu-se ca o viespe, s-a napustit asupra pazitorului de capre si s-a pus sa-l intepe. Virful lui intra si iesea mereu, in madulare. De intepaturi, spinarea facu o cocoase, capul crescu cit o banita; miinile se aratau ca niste broaste-testoase; pleoapele se umflara ca pepenii galbeni injunghiati. Despre picioare si despre ce mai ramanea din om, nici nu mai vorbesc. Cu toate umflaturile lui, din talpi si pina in crestetul capului, baiatul crescu in sus si pe laturi cit o claie de fin si, nemaiputindu-se tine pe picioare, umbla ca o basica umflata, purtata de vint, – si rideau de el ciorile si insusi vulturul, care nu stie de obicei sa rida. Numai glasul se mai putea misca slobod, al baiatului, si glasul baiatului se ruga sa fie iertat, ca nu mai face, zicind ca abia acum a inteles ca pasarile sint sfinte si ca Palatul Pasaresc este al lui Dumnezeu.
Tocmai atunci venea si Pitigoiul cu pietricica lui si, stringind sfatul pasarilor batrine, incepu prin a le intineri pe toate, si toate batura lumina cu aripi noi, de pui. Cind veni si el, vulturul se ruga sa fie miluit, tragindu-i-se sapte sute de ani din o mie si trei sute, citi avea.
-Ba te facem de un an si jumatate, zise Pitigoiul, pentru ca totuna e.
-Daca zici dumneata!… zise vulturul. Insa atunci sa-mi faci si o vulturita, ca mi s-a facut urit aici, numai cu cioroii.
Vulturul s-a ridicat pina in fundul cerurilor, intinerit si insotit de o vulturoaica mindra, cu care a facut mii de rotogoale in vazduh.
-Acum, pe baiatul cu caprele, adaose Pitigoiul, sa-l iertam si sa-l facem paznicul nostru, ca s-a pocait. Avem nevoie de un om, ca sa ne pastreze pietricica in palat.
Cind auzi, baiatul cu caprele s-a dezumflat tot si s-a facut frumos ca un rege, jurindu-se sa pazeasca palatul strasnic, cu toate puterile strinse in pietricica Pitigoiului.
Numaidecit, un parete de plumb gros se asternu pe usi, pe ziduri, pe turle, ca o zidarie noua peste zidaria veche, ca si cum intreg palatul ar fi intrat intr-un glont de pusca. Cioroii fura trimisi la treaba lor, luati pe sus de un nor adinc de corbi, care trecea din Sahara catre Oceanul Inghetat. Si baiatul cu caprele, pe care il chema Nita, si-a luat in primire cheile si comorile. Si, ca sa-si fuduleasca si el caprele lui, le-a facut coarne de sticla, cu fete de curcubee si copite de agata lustruita si, schimbindu-le tacaliile in barbisoane de ibrisin si facindu-le pielea de catifea, le-a pus si cite un desag de aur in spinare si le-a trimis acasa cu tapul, la parinti, care erau niste sateni harnici si saraci, ca sa isi cumpere pamint.
Si, de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, caci nici o pasare nemaiputind sa-mbatrineasca, ele nu mai ramin neputincioase in manastirea lor, ci se intorc, intinerite in fiecare primavara, din tarile calde, la Giurgiu, in Arges, la Bacau, la Severin si in Bucuresti…
Acum, daca povestea noastra nu v-a placut, sa ne iertati.

Cele mai trasnite cereri de despagubire

Este in Statele Unite un premiu numit dupa Stella Liebeck – de 81 ani – care a dat in judecata McDonalds pentru ca si-a varsat in poala o ceasca de cafea si a castigat 2.9 milioane $…

E cunoscut faptul ca americanii se dau in judecata pentru orice prostie, dar cele de mai jos depasesc intelegerea umana, cel de pe primul loc e pur si simplu un scenariu SF…

Cititi si va minunati.

 – Locul 5 – Kathleen Robertson, Austin, Texas, a primit o despagubire de 780.000 de dolari. Ea si-a fracturat glezna intr-un magazin de mobila, dupa ce s-a impiedicat de un baietel care alerga prin magazin. Verdictul tribunalului i-a surprins pe proprietarii magazinului avand in vedere ca boracul era chiar copilul doamnei Robertson!

– Locul 5 – La egalitate pe locul 5 este si Carl Truman de 19 ani care a castigat 74.000$ si cheltuieli pentru ingrijiri medicale, dupa ce un vecin a trecut cu Honda Accord peste mâna lui. El se bagase pe sub masina ca sa fure rotile masinii, iar vecinul care era la volan, nu l-a vazut si a plecat din parcare…

– Locul 5 – Tot pe locul 5 se afla Terrence Dickson din Bristol Pennsylvania, care dupa ce a spart o casa a vrut sa iasa prin garaj, dar usa acestuia era stricata… si usa de acces in casa se închisese automat în urma lui. Proprietarii erau in vacanta, asa ca hotul-minune a ramas închis 8 zile in garaj, hranindu-se doar cu o lada de Pepsi si un sac de mancare pentru caini. El a dat în judecata casa de asigurari a proprietarului pentru ca situatia i-a cauzat stres si a castigat 500.000$

– Locul 4 – E ocupat de Jerry Williams din Little Rock Arkansas, care a fost muscat de fund de cainele vecinului, care era legat si in curtea respectivului vecin. El nu a castigat decat 14.500$ pentru ca juriul a considerat ca dl Williams a provocat “un pic” acest incident, sarind gardul si tragand cu o pusca cu alice in câine…

– Locul 3 – Apartine don’soarei Amber Carson din Lancaster Pennsylvania, care a alunecat pe o balta de sifon intr-un restaurant si si-a rupt noada. Treaba e ca balta fusese facuta chiar de don’soara, care aruncase un pahar cu sifon in capul prietenului ei, si probabil ratase… A castigat 113,500 $.

– Locul 2 – Kara Walton din Claymont Delaware a încercat sa intre pe geamul unei toalete de la un club de noapte pentru a nu plati 3.5USD la intrare, a alunecat si si-a spart doi dinti. A dat in judecata clubul si a castigat 12.000 $ si cheltuielile stomatologice.

– Locul 1 si coronita – Merv Grazinski din Oklahoma City, a cumparat o rulota cat o casa, si cand se deplasa pe autostrada a fixat viteza pe automat si s-a dus în spate sa-si faca o cafea… Rulota a iesit bineinteles de pe autostrada si a cazut in sant. El a dat in judecata compania care a fabricat rulota pentru ca nu au specificat in manualul de utilizare ca nu trebuie sa paraseasca volanul in timp ce merge… A castigat 1.750.000$ si o noua rulota, iar compania a modificat manualul de utilizare…

SURSA – http://www.f-jokes.com/glume_jocuri_poze_haioase

“Am legat” – Marin Sorescu

Am legat copacii la ochi

Cu-o basma verde

Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat

Cu un hohot de frunze.

 

Am legat păsările la ochi

Cu-o basma de nori

Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit

Cu un cântec.

 

Am legat tristeţea la ochi

Cu un zâmbet,

Şi tristeţea m-a găsit a doua zi

Într-o iubire.

 

Am legat soarele la ochi

Cu nopţile mele

Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,

După timpul acela,

Nu te mai ascunde.

 

Nu te mai ascunde,

Mi-au zis toate lucrurile

Şi toate sentimentele

Pe care am încercat să le leg

La ochi.