Scurtă istorie a cafelei

Istoria cafelei este la fel de bogata ca insasi cafeaua, datand de mai mult de 1000 de ani.
In Occident, istoria cafelei incepe acum trei secole, dar in Orientul Mijlociu ea este consumata de toate paturile sociale inca din vechime.

Prima referinta la cafea, din surse inregistrate, dateaza din secolul al IX-lea, dar cu multe secole inainte, existau multe legende arabe despre bautura misterioasa si amara cu puteri stimulatoare.
Primele plante de cafea au fost aduse pe coastele Marii Rosii din Africa.La inceput cafeaua era considerata aliment si nu bautura. Triburile est-africane macinau boabele crude de cafea si prin amestecarea cu grasime animala obtineau o pasta pe care o modelau sub forma de bile. Acestea erau consumate de razboinicii tribului pentru a avea mai multa energie in timpul luptelor.

Incepand cu anul 1000 e.n., renumitul tamaduitor Avicenna, administra cafeaua in chip de medicament. Etiopienii obtineau un fel de vin din fructele de cafea, prin fermentarea in apa a boabelor uscate. Cafeaua crestea in mod natural si in Peninsula Arabiei si din secolul 11 aici cafeaua a fost preparata ca bautura calda.

Asa-numitele proprietati stimulative ale cafelei au fost considerate de multi in acele timpuri stravechi, generatoarele unui fel de extaz religios, iar cafeaua ca bautura si-a castigat o reputatie mistica, invaluita in mister si asociata cu preotii si doctorii. De aceea nu este surprinzator ca doua legende puternice au aparut pentru a explica descoperirea acestei boabe magice.
O istorie apocrifa datand de pe la 1400, povesteste despre un pazitor de capre yemenit, pe nume Khaldi, care a observat cum caprele sale deveneau neastamparate si energice dupa ce mancau fructele rosii care cresteau in tufisurile necunoscute de pe aceste meleaguri. Uimit de comportamentul lor, Khaldi a dus fructe la o manastire din apropiere, unde staretul a fiert fructele in apa. Acesta a obtinut un lichid amar dar aromat, foarte stimulator, care alunga oboseala si somnolenta.

Cealalta poveste este aceea a unui dervis musulman care a fost condamnat de dusmanii lui sa rataceasca prin desert si astfel sa moara de foame. In delirul sau, tanarul a auzit o voce care ii spunea sa manance fructele dintr-un arbore de cafea din apropiere. Dervisul a incercat sa inmoaie fructele in apa si cand nu a reusit, pur si simplu a baut lichidul acela. Interpretand supravietuirea si energia sa ca pe un semn de la Dumnezeu, s-a intors la ai sai si a raspandit credinta si reteta acestei bauturi.

Asemenea legende sunt bineinteles neconfirmate, dar exista anumite fapte referitoare la raspandirea arborelui de cafea, care sunt bine documentate. Se pare ca originea cafelei se afla pe continentul african, intr-o zona a Etiopiei cunoscuta sub numele de “Kaffa”. De acolo ea se raspandeste in Yemen, apoi in Arabia si Egipt. Cultivarea cafelei s-a extins rapid in toate aceste tari si servitul cafelei a devenit un obicei zilnic placut. Spre sfarsitul sec. al XIV-lea, societatile care practicau comertul au inceput sa-si dea seama de marele potetial pe care il reprezinta cafeaua si au lansat-o cu succes in Europa.

Cererea de cafea in Orientul Apropiat era extrem de mare si toate transporturile de cafea care paraseau Yemenul cu destinatia Alexandria si Constantinopol erau foarte bine controlate si pazite pentru ca nici o planta sa nu iasa din tara. In ciuda acestor restrictii, musulmanii in timpul pelerinajului lor la Mecca, au reusit sa ascunda si sa ia cu ei plante de cafea si sa le cultive in tarile lor. Astfel, a inceput cultivarea cafelei in India.

Cafeaua a intrat in Europa la acea vreme prin portul Venetia, unde aveau loc schimburile comerciale cu negustorii arabi. Bautura a devenit obisnuita in randul populatiei in momentul in care vanzatorii ambulanti de limonada au inclus-o in oferta lor ca alternativa la bauturile reci. De asemeni, multi dintre negustorii europeni au inceput sa bea cafea in calatoriile lor si au adus acest obicei in Europa.

Asemanarile fonetice dintre cuvantul “cafea” si echivalentii sai europeni ( in italiana “caffe”, in franceza “caffé” si “kaffee” in germana, de exemplu), i-au determinat pe oameni sa creada ca numele provine din “Kaffa”, provincia etiopiana de unde cafeaua isi trage obarsia. Dar o alta ipoteza a sugerat ca acest cuvant povine din arabescul “quahwek”, care inseamna “stimulant”.

Pe la mijlocul secolului 17, olandezii dominau comertul naval si au introdus cultivarea la scara mare a cafelei in coloniile lor din Indonezia, pe insulele Java, Sumatra, Sulawesi si Bali. Cafeaua a ajuns in America Latina cateva decenii mai tarziu cand francezii au adus o planta de cafea in Martinica. La jumatatea secolului 19, o boala rara a plantelor s-a raspandit prin plantatiile de cafea din Asia de sud-est si culturile au fost compromise. Astfel, Brazilia a devenit cea mai mare producatoare de cafea, onoare pe care o detine si astazi.

Este interesant ca, desi cafeaua este originara din Africa, cultivarea arborelui in aceasta parte a lumii este relativ recenta. De fapt, plantatorii britanici au fost cei care au reintrodus cresterea cafelei in Africa, chiar dupa Primul Razboi Mondial, infiintand plantatii in zone care ofereau un climat si un sol propice infloririi arborelui.

Sursa:

http://www.cafea.home.ro/istorie.html

Advertisements

Prima echipă românească de fotbal

Prima echipa de fotbal romanească, Olympia F.C. 1909. Foto: Imagine obţinută prin amabilitatea d-lui Dan Ovidiu Cristea.

Prima echipa de fotbal romanească, Olympia F.C. 1909. Foto: Imagine obţinută prin amabilitatea d-lui Dan Ovidiu Cristea.

„Ce-o mai fi şi cu paiaţele astea?!“ – se mirau, conform Gazetei ilustrate din 12 mai 1912, acum aproape un secol, bucureştenii ieşiţi în preumblare la şosea, oprindu-se „la spectacolul unor oameni îmbrăcaţi în jersee viu colorate, cu genunchii goi, care fugeau ca nişte smintiţi, tot dînd cu piciorul într-o minge mare şi strigînd cît îi ţinea gura într-o limbă neînţeleasă“.

Prin 1895, Mario Gabauer a adus prima minge de fotbal în Bucureşti, din Elveţia, unde îşi făcuse studiile. În Transilvania, inclusă atunci în Imperiul Austro-Ungar, fotbalul a avut o dezvoltare mai precoce decît în Regat.

Tradiţia spune că medicul arădean Iuliu Weiner s-a întors din Anglia cu o minge de fotbal şi cu pasiunea pentru acest joc încă din 1890. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, industria românească începuse să atragă investitori străini. În zonele unde activau companiile acestora, au apărut primele echipe de fotbal-asociaţie, în care lucrătorii străini jucau un sport cu totul inedit pentru România. „Fotbalul a fost introdus pe teritoriul României de astăzi de străinii veniţi aici la muncă şi de tineri autohtoni care au cunoscut jocul nu atît în Anglia, cît în alte ţări care îl preluaseră mai devreme“ – spune Dan Ovidiu Cristea, preşedintele Comisiei de istorie şi statistică a Federaţiei Române de Fotbal.

Text: Cătălin Gruia

Sursa:

http://www.natgeo.ro/istorie/personalitati-si-evenimente/9164-prima-echipa-de-fotbal-romaneasca?utm_source=newsletter&utm_medium=email&utm_campaign=23august2010

Auschwitz-Birkenau astăzi: cură pentru amnezici

Îmi reproşasem întotdeauna faptul că, în relativ desele mele vizite în Polonia în ultimii ani, nu-mi făcusem timp pentru a merge la Auschwitz-Birkenau. Întotdeauna am crezut că cel mai potrivit mod în care ne putem vindeca de naivităţi şi clişee este contactul cu un soi de istorie vie. În lumea noastră victimele diferitelor ideologii fanatice au devenit statistică. Şi, ca întotdeauna când suntem înconjuraţi doar de cifre, proporţia catastrofei ne rămâne oarecum străină. De data aceasta, fie ce-o fi, am hotărât să merg la Auschwitz. Evident, nu îmi propusesem să scriu nimic despre această vizită. Ce-aş putea adăuga eu, mă gândeam, la multitudinea de texte semnate de puţinii supravieţuitori ai lagărului sau de rudele acestora?

Odată ce am ajuns acolo, însă, două lucruri m-au şocat atât de puternic încât am hotărât să scriu, cu riscul evident de a nu aduce nimic nou în legătură cu un subiect asupra căruia se exprimaseră înaintea mea oameni cu mult mai competenţi: 1 Ordinul de mărime al dezastrului. 2 Cinismul absolut gratuit de care au dat dovadă indivizi care, teoretic cel puţin, aparţineau, ca şi mine, speciei umane. Ura acumulată în toţi aceşti criminali de război este imposibil de explicat. Se pot construi teorii psihologice, psihiatrice sau de orice altă natură, am însă convingerea fermă că nicio astfel de teorie nu poate explica ceea ce s-a întâmplat între 1940 şi 1945 la Auschwitz-Bilkenau. De la Cracovia, cu autobuzul, ajungi la Auschwitz în aproximativ o oră şi patruzeci de minute.

La poarta de intrare în lagăr se găseşte copia inscripţiei devenită deja cunoscută în lumea întreagă, „Arbeit Macht Frei”. Originalul a fost furat anul trecut.

Vedem locul în care prizonierii erau triaţi apoi barăcile în care erau obligaţi să stea în timpul nopţii după o muncă în câmp deschis de aproximativ 12 ore. Pereţii şi coridoarele sunt acoperite cu fotografii ale foştilor deţinuţi. Se poate citi data la care au intrat în lagăr şi data morţii. Cei care supravieţuiau trei luni se puteau socoti norocoşi. Gardurile de sârmă ghimpată, acum neelectrificate desigur, înconjoară locul, oferindu-i o identitate stranie, pe care o resimte acut fiecare vizitator.

Ori de câte ori ne intersectăm cu un alt grup, ei ieşind dintr-o baracă, noi tocmai intrând acolo, observ pe feţele lor diferite expresii ale stuporii, groazei şi îngrijorării. Intrând în fiecare încăpere din lagărul morţii înţeleg stupoarea („cum a fost posibil?”), groaza („de unde s-au declanşat atâtea mecanisme ale urii?”) şi, mai mult decât orice, îngrijorarea („dacă exemplare ale speciei umane au fost în stare de aşa ceva o dată, cine garantează că alte exemplare ale aceleiaşi speciei umane, de azi sau de mâine, nu vor încerca să procedeze la fel?”).

În vremuri de război, orice este permis, ar putea spune cinicii. Discutabil… Ce război poate justifica lipsa de respect faţă de cadavre, de exemplu, sau exploatarea lor feroce? Dinţii de aur ai deţinuţilor ucişi erau scoşi, aurul era topit şi trimis în Germania pentru susţinerea maşinii de război naziste, părul victimelor era la rândul lui folosit. La fel se întâmpla cu fiecare efect personal. Apoi, starea de război nu poate justifica nici experimentele lui Josef Mengele pe gemeni şi nici stupiditatea fără margini a unei idei precum „soluţia finală”. La câteva decenii distanţă, cine poate explica frenezia cu care ideile unui scelerat precum Hitler au fost masiv urmate şi puse în practică?

Citind jurnalul lui Mihail Sebastian şi alte documente ale epocii aflăm că până şi în România o importantă parte a elitei intelectuale privea extatic spre elucubraţiile unui Fuhrer care prezenta încă de pe atunci toate simptomele necesare unui bolnav psihic. Ce-ar fi făcut aceeaşi intelighenţie românească dacă ar fi văzut Auschwitzul, camerele de gazare si celulele de sufocare? Propaganda nazistă a funcţionat atât de bine, vor spune unii, încât sărmanii intelectuali nu au cunoscut adevăratele proporţii ale crimei. Fals… în totalitate fals. Decretele împotriva evreilor români, abuzurile împotriva lor se petreceau la lumina zilei, probabil sub geamurile sau la mică distanţă de casele acestei elite. Nimeni nu poate avea ca scuză neştiinţa.

Situaţia e oarecum similară cu cea a comandantului de la Auschwitz, Rudolph Höss. Acesta locuia la doar câteva sute de metri de lagăr, într-o casă spaţioasă, cu o grădină impresionantă. În vreme ce, la mică distanţă, deţinuţii agonizau zi de zi, el trebuie să îşi fi băut liniştit cafeaua în fiecare dimineaţă, având sentimentul datoriei împlinite şi imaginând noi şi eficiente mijloace de ucidere în masă. În România, cam în aceeaşi perioadă, intelectuali români aşteptau ca evreilor să li se interzică deţinerea de proprietăţi pentru a şi le însuşi mai apoi (vezi acelaşi jurnal al lui Mihail Sebastian). Simbolic, după război, Höss a fost condamnat şi mai apoi executat la câţiva zeci de metri de casa în care locuise. Mengele, însă, măcelarul cu pretenţii de medic, avea să moară de bătrâneţe, cărând după sine în mormânt şi dincolo de el soarta victimelor sale, sacrificate inutil şi inuman.

Conceput iniţial pentru a servi armatei poloneze, Auschwitzul a fost considerat neîncăpător. A fost construit, prin urmare, Birkenau. Aici, barăcile sunt de lemn. Se poate vedea la Birkenau unul dintre vagoanele care transportau deţinuţii către lagăr.

Mulţi dintre ei nu supravieţuiau călătoriei. Inscripţii în toate limbile folosite la Auschwitz-Birkenau vorbesc despre necesitatea unei reîmprospătări a memoriei.

În română se poate citi următorul text: „Strigăt de deznădejde şi avertisment pentru omenire să fie pururi acest loc în care hitleriştii au ucis aproape un milion şi jumătate de bărbaţi, femei şi copii, în special evrei din diferite ţări europene”.

Vizitele la Auschwitz-Birkenau ar trebui să facă parte din programa şcolară obligatorie cel puţin în ţările europene care au furnizat lagărului victime inocente. Poate că în felul acesta nu s-ar mai idealiza gratuit extrema dreaptă şi imaginile unor oameni precum Hitler, Antonescu sau Zelea Codreanu. Are, însă, astăzi, cineva timp de asta? Nu cred… Altele par a fi priorităţile.

Autor: Ovidiu Ivancu

Sursa:

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blog/show?id=1971741%3ABlogPost%3A419610&xgs=1&xg_source=msg_share_post

Despre pepeni

Istoric

Pepenele este originar din Persia (Iran) si ariile adiacente din est si vest.
Ce mai veche inregistrare a pepenelui dateaza din jurul anului 2400 i.H. si este de fapt o pictura egipteana care reprezinta darurile funerare, printre acestea fiind gasit si pepenele.

Grecii par sa stie depre pepene inca din secolul al III-lea, iar in secolul I acesta este descris de catre filosoful roman pe nume Plinius, care vorbea despre o noua aparitie in Campania. Doctorul grec Galen a scris in secolul al II-lea despre calitatile medicinale ale pepenelui iar scriitorii romani ai secolului III ofereau indicatii despre cultivarea si prepararea sa cu diferite condimente. Chinezii, aparent, nu stiau de pepene pana in jurul erei crestine, cand a fost adus in China din regiunile himalaiene.

Cultivarea pepenelui s-a raspandit spre vest, in zona mediteraneana, abia in evul mediu, in secolul al XV-lea fiind destul de cunoscut in Spania. In 1494 in cea de-a doua sa calatorie, Cristofor Columb a adus seminte de pepene si le-a pantat pe insula Isabela. Fara indoiala, aceasta a fost prima cultura de pepene din Lumea Noua. Cam in aceeasi perioada, Charles al VIII-lea al Frantei a introdus pepenele in Europa Centrala si de Nord.

Un scriitor spaniol din 1513, a recunoscut calitatea diferita care poate fi gasita la pepeni. Aroma slaba intalnita adesea in cadrul speciilor explica fara indoiala de ce cultura sa nu s-a raspandit atat de rapid.

Inaintea finelui de secol al XVI-lea, pepenele a fost adus de catre soldatii spanioli in multe locuri din America de Nord. Primele colonii engleze in care a fost cultivat au fost Virginia si Massachusetts, iar in secolul al XVII-lea, pepenele era deja cultivat de indienii din partea de nord a Americii si de indienii din Florida si Noua Anglie.

Principalele tipuri de pepene, cu diversele sale marimi, formele si culori – asa cum le cunoastem acum – erau cultivate si in secolul al XVI-lea. Cu timpul au fost aduse imbunatatiri la cultivarea sa pentru a-i intari calitatea aromei.

Tipuri de pepeni

Exista doua specii principale de pepeni: pepenii galbeni si pepenii rosii, iar in fiecare specie exista o multime de sub-specii. Cand majoritatea oamenilor aud de „pepene rosu” ei se gandesc imediat la pepenele urias, cu coaja verde, miezul rosu si seminte negre. Insa acesta este numai un soi de pepene rosu. Pepenii rosii variaza foarte mult in privinta aspectului. Miezul poate fi alb, rosu , galben ca aurul sau portocaliu. Cateva varietati de pepene rosu au seminte diferit colorate, inclusiv seminte verzi si rosii. Exista si specii de pepene „fara seminte” (cu seminte mici si albe). Semintele de pepene rosu sunt foarte apreciate in unele tari, fiind gatite si incluse in diferite feluri de mancare, iar coaja este si ea folosita ca ingredient la mai multe tipuri de prajituri.

Cand alegem un pepene rosu, trebuie sa tinem cont de cateva aspecte. Trebuie sa fie intreg, fara gauri, fara zone moi, crapaturi sau pete mari. Singura pata admisa este cea cauzata de sederea pepenelui pe pamant si nu este o pata alba, ci galben pal. Exteriorul pepenelui trebuie sa fie mai degraba mat decat lucios. Pentru a a verifica daca un pepene este copt trebuie „ciocanit”. Daca suna „a gol” atunci este copt. Pepenii trebuie depozitati in cea mai rece zona a frigiderului.

Pepenele taiat nu mentine aroma la fel de bine precum cel intreg. Jumatatile de pepene rezista in frigider, pastrandu-si calitatea, doar cateva zile, iar atunci cand este taiat in bucati si felii rezista maximum 2 zile.

Miezul pepenelui rosu este un amestec de apa (aproape 95%) si zaharuri naturale cu un gust extrem de agreabil, “condimentat” cu fel si fel de substante miraculoase, cum ar fi anumite enzime, acizi organici sau licopina, o substanta cu efect antioxidant si reglator imunitar. De aici rezulta si proprietatile sale terapeutice: continutul mare de apa il recomanda ca prieten al rinichilor si al aparatului urinar. O cura (de minimum zece zile) in care se consuma numai pepene rosu are efecte de dezintoxicare, de reglare hormonala si imunitara cu totul deosebite.

Este indicat sa se manance pepenele ca atare, minimum doua kilograme pe zi. Se recomanda sa fie bine copt, dulce si sa nu se evite consumarea partii de miez din apropierea cojii. Aproape o treime din greutatea unui pepene este reprezentata de coaja, de aceea un pepene pentru o zi de cura trebuie sa aiba in jur de 3 kilograme. Iar in zilele calduroase, cantitatea se poate dubla.

A doua grupa de pepeni este reprezentata de pepenii galbeni. Pepenele galben (Cucumis Melo) are si el o mare varietate de forme, marimi si arome, fiind – la randul lui – impartit pe grupe. Cele mai cunoscute soiuri de pepene galben sunt Cantalupul, Honey Dew, Casaba si Pepenele Persan.

Pepenii galbeni sunt impartiti in doua sub-grupe: pepeni cu coaja neteda si pepeni cu coaja aspra. Culorile lor variaza atat in interior, cat si in exterior. Coaja poate varia de la un gri-alb pana la verde inchis iar miezul poate fi galben pal, verde sau portocaliu. Toti pepenii galbeni au in interior un orificiu in care stau semintele – spre deosebire de pepenii rosii ale caror seminte sunt imprastiate prin miez.

Pentru a alege un pepene galben delicios, trebuie sa retinem mai ales doua lucruri: pepenii copti sunt intotdeauna puternic parfumati; un pepene bun trebuie sa fie greoi pentru marimea lor, iar pentru a verifica acest lucru, trebuie sa-i comparati greutatea cu cea a altor pepeni.

Pepenele galben, este considerat in multe privinte mai puternic ca actiune terapeutica decat pepenele rosu. In plus fata de acesta, are un efect racoritor foarte puternic, o actiune reglatoare asupra apetitului (datorita substantelor sale aromate), precum si efecte vitalizante puternice.

Cura cu pepene galben se tine intocmai ca si cea cu pepene rosu, doar ca, pentru a nu produce perturbari digestive, nu se va depasi cantitatea de 2 kilograme pe zi.

Indiferent de tipul de pepene ales – rosu sau galben, ei pot fi utilizati si in scopuri decorative. De exemplu, cojile jumatatilor de pepene, pot deveni vase perfecte pentru salatele de fructe.

Sursa:

http://forum.7p.ro/Pepenele.aspx?g=posts&t=2115

De unde vine painea de langa sare

Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut omul în drumul evoluţiei a fost pâinea. Vă întrebaţi, cinstiţi oaspeţi, de ce vă întâmpinăm, în semn de ospitalitate, cu pâine şi sare? Zăboviţi atunci preţ de câteva momente să citiţi povestea pâinii…

Oamenii au învăţat încă din perioada neolitică să amestece făina cu apă şi cu alte ingrediente pentru a obţine aluatul de pâine, considerat una dintre cele mai timpurii mâncăruri din istorie. Banala franzelă de astăzi a prins formă tot în timpuri preistorice, se pare.

Cum e şi normal, dacă ţinem cont că atât pâinea, cât şi berea au nevoie de drojdie ca să se împlinească, originea celor două cuvinte este legată. Cel mai probabil, oamenii preistorici au făcut prima pâine dintr-o pastă de cereale măcinate, amestecate cu apă, însă nu se ştie cu exactitate momentul în care au descoperit proprietăţile drojdiei în acest proces. Plinius cel Bătrân povestea că galii şi ibericii foloseau spuma de bere pentru a produce “o pâine mai uşoară” decât cea pe care o făceau alte popoare. Popoarele băutoare de vin, în schimb, foloseau un amestec de făină şi must, care era lăsat să fermenteze pentru a produce drojdia.

În anul 1961 a fost dezvoltat procesul Chorleywood, prin care aluatul era prelucrat mecanic, astfel că se reducea perioada de fermentaţie, iar pâinea se producea mult mai repede. Acesta este, de altfel, şi procedeul prin care pâinea se fabrică în ziua de azi, în fabricile din toată lumea. Chiar şi cei care îşi produc pâinea acasă au început să preia aceste metode automatizate.

Am înţeles deja că pâinea a însoţit viaţa de zi cu zi a oamenilor încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, ea a ajuns să capete o însemnătate culturală şi socială nebănuită. În Orient, pâinea înseamnă mai mult decât mâncare – ea face referire la necesităţile oamenilor în general: în India, spre exemplu, necesităţile de bază sunt “roti, kapra aur makan” (pâinea, hainele şi casa). Creştinii folosesc pâinea la împărtăşanie, iar cuvântul “companion” are la bază cuvintele latineşti com- “cu” şi panis “pâine”. Poetul roman Juvenal satiriza politicienii vremii spunând că acestora le pasă numai de “panem et circenses” (pâine şi circ), iar în Israel cuvântul cel mai des folosit în acţiunile legate de muncă este “lekhem, avoda” [pâine, muncă]. În ziua de azi, în multe ţări, cuvântul “pâine” este folosit pentru a exprima de fapt banii.

În mod natural, deci, cel care “aduce pâinea în casă” este cel care susţine financiar acea familie, sau cel care “pune pâinea pe masă”. În culturile slave – şi prin influenţă, şi în cea română – , pâinea şi sarea sunt avuţiile de bază pe care gazdele le împart cu oaspeţii, în semn de prietenie şi preţuire. În Evul Mediu, pâinea şi sarea deveneau adevărate peceţi care legau jurăminte, înţelegeri şi înfrăţiri. Pe atunci, se jura “pe pâine şi sare”, iar negustorii care băteau palma pentru mărfuri cu acest jurământ nu puteau încălca tocmeala. Brutarul şi ucenicii săi erau cei mai importanţi în această tradiţie, căci pentru a pecetlui o asemenea înţelegere, pâinea trebuia să fie bine coaptă şi bună la gust, precum cinstea oamenilor care jurau pe ea.

Însemnătatea pâinii a devenit considerabilă de-a lungul vremii. Decretul pâinii şi al berii adoptat în Marea Britanie în secolul al XIII-lea a dovedit importanţa pâinii în epoca medievală, stabilind pedepse drastice pentru brutarii care îşi înşelau clienţii la bani.

Sursa: http://www.serbariletimisoreana.ro/serbari/#page=/serbari/activitati/brutarie/de-unde-vine-painea-de-langa-sare/

Istoria telefonului

Cu siguranţă telefonul a fost invenţia secolului atunci când a apărut, devenind treptat unul dintre cele mai celebre aparate electronice din lume. Acesta constituie transpunerea unei aspiraţii mai vechi a omenirii şi anume aceea de a comunica fără limitele impuse de cele două dimensiuni: spaţiu şi timp.

Denumirea de telefon vine din greacă (τῆλε, tēle, “la distanta” şi φωνή, fōnē, “voce”,”sunet”) şi reprezintă un dispozitiv de telecomunicaţie care serveşte la transmiterea şi receptarea sunetelor la distanţă: constituit de obicei dintr-un microfon care are funcţia de transformare a vibraţiilor sonore emisa de vocea umana în oscilaţii electrice şi un receptor care captează aproape instantaneu aceste oscilaţii şi le transformă în vibraţii sonore, reproducând identic mesajul transmis de la celălalt capăt al firului”.

Patentarea acestei importante invenţii a fost disputată de-a lungul anilor de mai mulţi inventatori:(Innocenzo Manzetti, Antonio Meucci, Johann Philipp Reis, Elisha Gray, Alexander Graham Bell şi Thomas Edison), subiectul este şi astăzi în proces de dezbatere. Cu toate acestea Alexander Graham Bell şi Thomas Edison au fost consideraţi peronalităţile cu impact decisiv asupra dezvoltării acestui concept de comunicare şi creşterii amplorii comerciale şi importanţei acestui aparat.

Alexander Graham Bell, nascut la Edinburgh, capitala Scoţiei în 1847, a emigrat în Canada, iar mai apoi s-a mutat în Statele Unite ale Americii, în oraşul Boston. Primele lui studii în domeniu au vizat problemele persoanelor cu deficienţe de auz. Probabil acest interes umanitar a determinat şi apariţia primelor schiţe care l-au consacrat pe Bell în 1876 ca inventatorul telefonului fix.

Vestea apariţiei telefonului s-a răspândit rapid din America în Europa şi apoi în întreaga lume, iar de atunci considerabile schimbări şi îmbunătăţiri au fost aduse acestui aparat.

Dacă la început microfonul şi receptorul constituiau două piese separate ale telefonului, astazi acestea au fost integrate într-una singură, s-a renunţat la discul rotativ în favoarea tastelor, au apărut telefoanele cordless (fără fir), ce permit utilizatorului o libertate de mişcare mai mare, iar firele telefonice de odinioară au fost înlocuite de fibra optică care a ridicat calitatea şi viteza de transmitere a datelor iar mai târziu în 1983 odată cu apariţia reţelelor GSM, a apărut noul timp de telefon, telefonul mobil, care a permis integrarea mai multor facilităţi precum: e-mail, internet, camera video, camera foto.

Scurt istoric

1844 — Innocenzo Manzetti a fost primul care a prezentat ideea de ““telegraf vorbitor”.

26 August 1854 — Charles Bourseul a publicat un articol în revista L’Illustration (Paris) :”Transmisia electrică a vorbirii”( “Transmission électrique de la parole”)

26 Octombrie 1861 — Johann Philipp Reis (1834–1874) a prezentat public telefonul Reis în faţa Societăţii de Fizică din Frankfurt (Physical Society of Frankfurt).

14 Februarie1876 — Elisha Gray prezintă ideea de transmitere a vocii umane printr-un circuit telegrafic.

7 Martie 1876 — Alexander Graham Bell, la vârsta sa de 29 de ani înregistrează patentul.

“Improvement in Telegraphy”, explicând metoda prin care se poate transmite voce prin crearea unor vibraţii.

10 Martie 1876 — în oraşul american Boston, a avut loc prima convorbire telefonică demonstrativă. Bell a rostit celebrele cuvinte care au rămas în istorie ca primele fraze comunicate într-o convorbire telefonică: “Mister Watson, come here! I want to see you!” (Domnule Watson, vino aici! Vreau sa te ved!).

1879 – Edison patentează microfonul cu granule de carbon (The patent 222,390 for a carbon granules transmitter). Până nu de mult, majoritatea telefoanelor se fabricau cu microfoane de carbon. Noile telefoane au un microfon electric, care poartă o sarcină electrică permanentă. Acest model asigură un semnal mai clar cu o reproducere a sunetului de mai bună calitate.

1877 – a fost constituită prima linie telefonică pe distanţă mare.

1940– în America, comapniile de telefonie au introdus tonul telefonicdial-ton”, un zgomot cofortabil pentru a elimina confuzia de defectare a aparatului pe care o resimţeau utilizatorii atunci când încercau apelarea.

1966George Sweigert şi-a înaintat patentul pentru primul telefon fără fir, telefon cordless (”full duplex wireless communications appartus”)

1973Dr. Martin Cooper, unul dintre managerii companiei americane Motorola, a fost prima persoana care a iniţiat un apel de pe telefonul mobil. Primul telefon mobil destinat utilizatorului final, a apărut abia peste zece ani, adică în 1983. Acesta a fost Motorola DynaTAC (model 8000x) – o “ciudăţenie” pentru neavizaţi, un “gadget” pentru persoanele pasionate de tehnologie.

Sursa: http://www.etelecom.ro

O istorie a noastră (a românilor) un pic diferită de ce ni s-a predat…

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil.

Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei care caută un adevăr absolut… Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani?

şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru), urmează altă întrebare:

Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei?

şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ?

Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi
“romani” vorbeau orice limbă numai latina nu! Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate.

Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Şi ultima întrebare:

Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi “romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de “adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: “Soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor!!?? soldatul “roman”…

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie “fecundate” de soldaţii “romani”?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi “curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât “copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu “mândrie”, aşteptând apariţia “sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele….

La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof. dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian!

De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?!

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă… de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din “doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii “istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman.

Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian…

Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: “Să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau ” latina vulgară”, este “un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

“Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci”, afirmă Densuşanu şi asta schimbă totul. Deci, dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă! Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua.

Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomială, s-a ajuns la concluzia că “prima femeie” a apărut în sud-estul Africii. Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică.

Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel.

Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea “The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicago, Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri?

Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomiale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam… Când am scris “Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele “Noi nu suntem urmaşii Romei”, “În căutarea istoriei pierdute” şi “Călătorie în Dacia – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”, “The Aryans”.

El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţiul Carpato-dunărean este cel vizat!

Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tărtăria , când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H., (vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre “Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, “latina vulgară”, cu alfabet geto-dac! Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri.

În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba “latină vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă.

Codexul cuprinde mai multe texte, ca “Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc.

Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: “De ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?”

Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi “românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare…

Sursa: e-mail